Scriitori, fluturi și viață

Recenzie de carte

„Omulețul din perete” - Marian Coman

Titlu: Omulețul din perete și alte povestiri fantastice

Autor: Marian Coman 

Apariție: 25 martie 2019

Nr. pagini: 216

Tip copertă: broșată cu clape

Editura: Nemira, colecția n'autor 

Descriere:

Și dacă ești doar un personaj în cartea altcuiva?

Cala, o femeie superbă și misterioasă, în jurul căreia se învârtesc multe dintre poveștile din carte. Sevăn, un bătăuș get-beget dintr-un sat uitat de lume. Fifi, o bibliotecară care face o descoperire inedită. Tanti Teofana, o ghicitoare care ascunde tot soiul de enigme și comori. Mile, un băiat dintr-un internat, care cunoaște un secret ce va schimba totul. Acestea sunt doar câteva dintre personajele care își dau mâna și te ghidează într-o aventură nebună, provocatoare, fără pereche. Ești pregătit să descoperi lumea cu alți ochi?

Părerea mea:

Înainte de toate, vreau să le mulţumesc Iulianei (@thefairybookhunter) și Ghandei (@jurnaluluneicititoare) pentru că mi-au recomandat cartea asta. Iuliana, cel puțin, mi-a trimis citate, mi-a spus de câteva ori cât de frumoasă și deosebită e cartea asta și, mulțumită prietenilor mei de la Nemira, am făcut rost de ea mai repede decât m-aș fi așteptat și acum, că am citit-o, oh, Doamne. Haideți să vă spun și vouă despre ce e vorba.

Am început cartea fără să știu exact cum era structurată și despre ce anume era. Descrierea, după cum puteți citi mai sus, oferă mai multe detalii despre personaje decât despre acțiune în sine. Și uite-așa am început să o citesc. Inițial, am tratat primele câteva capitole ca proză scurtă și nu m-am gândit tare mult la conexiunile dintre povestiri, deși ulterior aveam să aflu că toate se leagă într-un mod aparte. Iar ultima povestire, Omulețul din perete, mi-a dat o stare așa de interesantă, frumoasă și imposibil de descris în cuvinte.

„Dacă ți-ar crește aripi, ai avea curaj să le arăți cuiva?”

Ceea ce am apreciat enorm la volumul acesta a fost stilul în care Marian a redactat poveștile. Stilul autorului are cu siguranță menirea să te captiveze și să te atragă în poveste atâta de subtil. Te captivează cu fiecare pagină, te face să dai pagină după pagină, apoi te obligă să te oprești. Nu da pagina. Reflectă la ceea ce tocmai ai citit. Mai citește odată. Meditează. Aș spune că avem de-a face cu un autor care are un dar de a manipula și cititorul, nu numai povestea și personajele. De acestea din urmă nici nu mai discutăm. Este o linie atât de fină, aproape invizibilă între ficțiune generală, ficțiune fantastică și ficțiune psihologică/introspecție. Marian reușește să captiveze cititorul într-un mod cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în ficțiune. Mai ales în cea contemporană. Și, deși eu nu mă pot lăuda că am citit foarte multă literatură românească (urmează să vorbim într-un alt articol despre asta curând), pot spune că Marian Coman scrie o literatură de calitate. Și, cel puțin pentru mine, a ridicat literatura română la rang de cinste și... cum spuneam, o să mai vorbim în alt articol despre asta și literatura română.

„Cum spuneam, îmi plăcea să citesc. Și nu citeam doar ce ne dădeau de la școală – ca să fiu sincer, tocmai alea erau lecturile pe care le ocoleam –, ci și cărți adevărate, romane de dragoste sau de război, cărți serioase în care nu îți dădeai seama cine e bun și cine e rău. Treburi sofisticate, nu glumă. Și îmi plăceau, zău că da. Cred că aș fi putut să stau zece ani într-un loc, dacă aș fi avut un munte de cărți cu mine. Uite, chiar nu-mi dau seama dacă îmi plăcea mai mult să călătoresc ori să citesc. Dar pot să spun cu certitudine că, atunci când nu călătoream, e clar că citeam. Și invers.”

Despre poveste nu aș vrea să vă dezvălui tare multe, pentru că, oricum și oricât aș încerca, până nu citiți cu ochii voștri, e în van. Vă pot spune că nu aveți timp să vă plictisiți, că o să citiți cartea asta dintr-o răsuflare și că este imposibil să nu vă placă, indiferent de gusturile voastre în literatură. Bine, pot fi și excepții, dar prea puține. Cu alte cuvinte, vreau să îți recomand cartea asta indiferent de ce genuri citești de obicei, dacă ești sau nu fan al literaturii române, dacă ești tânăr sau mai puțin tânăr, citește Omulețul din perete de Marian Coman. Bine, mai e o parte pe care nu prea am scos-o în evidență. Deși se citește repede, firul narativ pe alocuri e greu de urmărit, dar nu mai puțin interesant. De asemenea, este o carte un pic mai greu de înțeles, dacă privești în profunzime, care abordează subiecte mai puțin discutate din societatea românească, brutal de sinceră pe alocuri și extrem de profundă, care te face să gândești și să reiei anumite pasaje până să le guști cu adevărat esența. Fără doar și poate, e tipul de carte ce va fi recitită peste ceva timp și, totodată, tipul de carte pe care o răsfoiești când simți nevoia să citești ceva familiar și citești pagini întregi, reintri în poveste de parcă ar fi prima oară când o citești și, în același timp, având amintirea primei lecturi și, per total, o perspectivă diferită asupra romanului. Abia aștept ca în câțiva ani să o reiau și să o înțeleg altfel, să mai bine cap la cap conexiunile dintre povestiri și să cunosc personajele prin alți ochi.

Nici mai multe, nici mai puține n-am să spun. Mă opresc aici. Mi-a plăcut enorm colecția asta de proză scurtă și simt că atât cât am vorbit e destul, nu mai are rost să mă lungesc. Dacă aveți posibilitatea, dați o șansă acestei cărți. Și acu vă las cu ceva cuvinte scrie de Marian pe blogul lui despre cartea asta, să aveți și o altă părere:

Ce faceți aici? mi-am întrebat personajele, într-o seară.

Uite, o carte! mi-au spus ele în cor. Te bagi?

Și m-am băgat. Eu sunt în cartea asta cu vârf și îndesat. Pentru Omulețul din perete am selectat alături de Eli Bădică cele mai bune povestiri pe care le-am scris în viața asta a mea, le-am scuturat, periat și aranjat. Însă le-am lăsat miasma, putoarea, parfumul. Unele texte sunt vechi de 20 de ani, altele sunt ceva mai tinere și-și leagănă cuvintele tot așa cum vacile mai june, mândre și proaste, își leagănă ugerele, crezând că doar vițeii lor își vor stinge setea și foamea din laptele dulce și cald.  (via mariancoman.com)

 „Se întuneca. Umbrele noastre se amestecau cu alte umbre și niciunul dintre noi nu spunea nimic. [...] Se întuneca. Cineva spălase sângele de pe cer și aruncase stele mari și galbene în locul lui. Mergeam cu pași mari, cu mâinile goale și cu inima strânsă. Se întuneca. Și felinarele de pe marginea străzii întârziau să se aprindă. Conturul clopotniței s-a ițit printre coroanele întunecate ale nucilor din grădina primarului, ca un uriaș ajuns noaptea într-o țară a piticilor.”

Notă:

De același autor:

 

Mulțumesc mult de tot editurii Nemira pentru exemplarul oferit. Puteți cumpăra și voi cartea de pe site-ul editurii. De asemenea, dați un like pe pagina lor de Facebook sau urmăriți-i pe Instagram, pentru a fi la curent cu toate noutățile.