Libertatea sau ce facem cu privilegiile care ne-au fost oferite ca generație

Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la căderea regimului comunist în România. Pentru unii, 30 de ani au însemnat o viață de om. Pentru alții, sunt 30 de ani de când se bucură de libertate, pace și liniște în țara lor. Pentru noi, cei născuți la un an sau zece sau doisprezece ani după revoluție, 30 de ani reprezintă o perioadă de timp extrem de lungă, pe care nici măcar n-am apucat încă să o trăim. Am crescut într-o Românie liberă, în continuă dezvoltare. O dezvoltare lentă, ce-i drept, dar existentă. O Românie plină de oameni bucuroși de libertatea câștigată, dar cu o umbră de tristețe în ochi. O Românie plină de oameni care au luptat pentru acea libertate și care acum plâng, văzând la ce s-a ajuns. O Românie cu un potențial enorm, dar condusă de fel de fel de oameni. O Românie zbuciumată, divizată și plină de datorii. Dar e România noastră, e România mea. 

M-am luptat multă vreme cu sentimentele mele față de țara în care m-am născut. La fel ca marea majoritatea a persoanelor născute după revoluție, mi-am petrecut primii ani din viață în străinătate, departe de țară și de valorile și tradițiile românești. Nu regret asta, sunt bucuros pentru anii trăiți acolo și că am avut oportunitatea de a crește în două medii culturale diferite, dar asta nu mă împiedică să mă întreb: de ce țara în care m-am născut nu le-a oferit părinților mei posibilitatea de a rămâne? Ne-am întors în țară chiar înainte să înceapă criza. Fiind copil, nu am conștientizat atunci ce însemna asta. Dar tata continua să facă ruta România-Italia de cel puțin două ori pe an și a durat ceva până acest du-te-vino să înceteze și el să își găsească un loc stabil de muncă în țară. Crescând, am început să aflu cum stă treaba în școli și în sistemul de învățământ, aspect care și acum îmi dă dureri de cap. Acum, apropiindu-mă de finalul liceului, mă gândesc la lucruri precum locuri de muncă, posibilități, salarii. Și întrebarea care se ridică deasupra tuturor este: Merită să rămân în țară?

Și lupta aceasta a sentimentelor continuă. Am ajuns să realizez că îmi iubesc patria, cu bune și cu rele. Am primit o moștenire atât de bogată și de frumoasă, dar este o moștenire care se degradează, care dispare așa ușor din amintirile noastre. Suntem un popor uituc și care nu știe tot timpul să prețuiască ceea ce i s-a dat. Privim ca atare libertatea pe care o avem. Libertatea de exprimare, de gândire, de mișcare, libertate în absolut orice domeniu al vieții. Și totuși uităm că cineva a luptat, s-a sacrificat sau chiar a murit ca noi să ne bucurăm de această libertate. Uităm să fim mulțumitori pentru atâtea lucruri la care avem acces, pe când părinții noștri nici nu îndrăzneau să viseze la unele dintre ele.

Revenind de unde am plecat, Revoluția de la 1989. Suntem în 2019, 30 de ani mai târziu. Da, probabil n-ar trebui să fac comparații de acest gen, dar, comparativ cu atâtea state care s-au aflat sub stăpânire comunistă, ne situăm extrem de jos în mai toate listele, de la rata analfabetismului, la nivelul de trai sau la salariul minim pe economie. Ceea ce încerc să transmit prin acest articol-manifest, aș îndrăzni să-l numesc, este o impulsionare a generației mele și a celor ceva mai mari și ceva mai mici. Ne plângem de ce a ajuns țara noastră, dar ce facem în privința asta? Nu ne convine că tot mai mulți aleg calea străinătății în loc să rămână în țară, dar noi ce facem, nu cumva urmărim aceleași lucruri? Cu alte cuvinte, ne dorim o Românie mai bună, mai dezvoltată, plină de oportunități pentru noi și generațiile care vin, plină de oameni fericiți cu ceea ce fac. Deci, în loc să ne plângem, haideți să investim acea tristețe sau durere sau mânie sau cum vrem s-o numim în ceva productiv. În loc să stăm picior peste picior discutând despre politicienii corupți și miniștri care n-au habar cu se mănâncă educația, haidem mai bine să muncim și să ajungem noi în locuri în care putem face o schimbare. În loc să ne retragem în siguranța caselor noastre și să ne gândim că oricum mai avem de trăit trei bucăți și murim, haideți să conștientizăm că nu lăsăm țara unor străini, ci copiilor noștri. În loc să ne doară în cot și să spunem că oricum după ce termin facultatea îmi găsesc ceva de muncă în Anglia sau America sau oriunde, numai în România nu, nu mai bine ne folosim de înțelepciunea dată de Dumnezeu și de toată munca pe care o depunem pentru a schimba ceva în țara noastră? Dacă tot am beneficiat de învățământ în România, așa problematic cum e, dar totuși am reușit să ne ridicăm peste așteptări, nu mai degrabă muncim pentru a schimba acest sistem și a le oferi ceva mai bun celor care vin după noi? În loc să ne spălăm pe mâini și să ne facem că nu vedem anumite aspecte, haideți mai degrabă să trecem la fapte. Pentru că mulți vorbesc, mulți promit și aruncă vorbe goale încoace și-ncolo, dar puțini sunt cei care înfăptuiesc. Haideți să fim și noi printre acei puțini și, în timp, să facem din acest puțin o majoritate.

Da, îmi iubesc țara și mă doare enorm să o văd în starea în care e. Îmi iubesc țara și îmi doresc atât de mult să o văd schimbându-se înspre bine. Îmi doresc atât de mult ca lucrurile să ia o întorsătură diferită față de ultimii 30 de ani și, în următorii 30 de ani, să asistăm la o creștere a României, pe plan cultural, social, educațional, economic, absolut în orice domeniu. Dar lucrurile astea nu se schimbă de la sine. Schimbarea nu vine de la sine. Schimbarea vine prin acțiune. Prin ceea ce eu și tu - noi, împreună - facem pentru țara noastră. Cum spuneam și la început, România e o țară cu potențial enorm, extrem de frumoasă, plină de minunății care mai de care, locuită de unii dintre cei mai inteligenți oameni de pe planetă. Haideți să investim în noi înșine, în cultura noastră și, mai mult decât toate astea, în țara noastră, într-o Românie mai bună.