Spioni, sclavi și profeții

Recenzie de carte

„Focul din cenușă” - Sabaa Tahir

Titlu: Focul din cenușă (Elias și spioana cărturarilor I)

Autor: Sabaa Tahir

Apariție: septembrie 2015 (28 aprilie 2015, în original)

Nr. pagini: 562

Tip copertă: broșată cu clape

Editura: Youngart

Traducere: Iulia Arsintescu

Descriere:

Elias este cel mai bun soldat al Academiei militare a Imperiului – şi, în secret, cel care îşi doreşte cel mai puţin să se afle acolo. Aflat pe punctul de a dezerta, se vede obligat să participe la o competiţie nemiloasă al cărei câştigător va fi desemnat împărat.

Laia face parte din clanul Cărturarilor, înrobit de mulţi ani de către Războinici. Când fratele ei este arestat sub acuzaţia de trădare, Laia ia legătura cu mişcarea de rezistenţă împotriva asupritorilor, în speranţa că îi vor elibera fratele. În schimbul ajutorului, rebelii îi cer să se strecoare în Academie şi să spioneze pentru ei.

Când Elias şi Laia se întâlnesc, îşi vor da seama că legătura dintre ei este mult mai puternică decât ar fi crezut vreodată şi că soarta Imperiului se află în mâinile lor. Destinele li se încrucişează într-o poveste care se citeşte cu sufletul la gură, despre curaj, iubire, loialitate şi libertate, într-o lume în care totul le este potrivnic.

Părerea mea:

M-am gândit mult ce să scriu pentru a 100-a postare de pe blog și am ajuns la concluzia că trebuie să fie ceva special. Iar recenzia la această carte zic eu că merge perfect, pentru că mi-a plăcut enorm de mult.

Mai întâi de toate țin să menționez că anul acesta am recitit cartea, pentru că, în afară de faptul că știam că mi-a plăcut, nu îmi aminteam aproape nimic din acțiunea cărții, iar acum totul îmi e atât de proaspăt în minte. Totodată, în momentul în care scriu recenzia asta, am citit și volumul 2 al seriei, dar voi încerca să îmi exprim gândurile ca și cum nu aș ști ce se întâmplă mai departe. Dar stați calmi, vine și recenzia la volumul 2 imediat după asta.

Mi-a plăcut începutul enorm la cartea asta, modul în care a fost descrisă relația Laiei cu fratele ei, Darin. Și sunt sigur că Sabaa pus mult accentul pe asta intenționat, chiar dacă ei doi apar împreună maxim un capitol, totuși m-a făcut să îmi placă de el și să îi înțeleg motivația Laiei de mai departe, pe parcursul romanului, când face anumite alegeri. Altfel, mi s-ar fi părut cumva fără sens devotamentul ei față de Darin. În același timp, mi-a plăcut cum Darin a mai apărut în carte prin amintirile Laiei și, chiar mai important, prin ceea ce află ea despre el ulterior, lucruri care m-au șocat și care m-au lăsat efectiv cu gura deschisă.

„─ Te temi că n-o să ai niciodată curajul mamei tale. Crezi că lașitatea ta aruncă un blestem asupra fratelui tău. Tânjești să înțelegi de ce părinții tăi au pus Rezistența mai presus de proprii lor copii. Inima ta îl vrea pe Keenan, dar corpul îți ia foc în preajma lui Elias Veturius. Ești...

─ Încetează!

Faptul că cineva care nu sunt eu mă cunoaște atât de bine este de nesuportat. 

─ Ești complexă, Laia. Ești plină de viață, de întunecimi, de forță și de spirit. Ești așa cum visezi. Vei arde, pentru că ești un tăciune aprins ascuns în cenușă. Acesta este destinul tău. Faptul că spionezi pentru Rezistență nu-i decât un fleac. Nu înseamnă nimic din ce ești tu.”

Apoi e Keenan. Vreau să vorbesc despre el pentru că chiar mi-a plăcut relația dintre el și Laia și, pe tot parcursul acestui volum, chiar am vrut ca ei doi să fie împreună. Se potrivesc atât de fain și îmi place că relația lor nu apare brusc și apoi îs îndrăgostiți de mama focului și se topesc unul după altul, ci lucrurile o iau treptat, stângaci, așa cum s-ar întâmpla în viața reală. Mulțumesc, Sabaa, pentru nota de realism din scrierile tale! Și, la fel, mi-a plăcut destul de mult și de Helene și, implicit, de ea împreună cu Elias, pentru că este mai mult decât evident că între ei este și că nu ar trebui să dea cu piciorul în ce li s-a dat, dar, s-o zic direct, îs un pic proști amândoi la faza asta. Plus soarta, care le tot stă în cale. Iar Helene e așa de inteligentă și de treabă și, Doamne, Sabaa, te rog nu o omorî până la finalul seriei, că fac urât!

„Viața nu este întotdeauna așa cum credem noi că va fi. Ești un tăciune care mocnește în cenușă, Elias Veturius. Te vei aprinde și vei arde, vei face ravagii și vei distruge. Nu poți schimba asta. Nu poți opri asta.”

Acum Elias. Personajul lui e atât de complex și de relatable în unele momente. M-a ajutat mult dubla perspectivă să-l înțeleg mai bine și, deși nu sunt neapărat fan de obicei, pentru că poate ieși ceva super nașpa plus că unii strică tot suspansul, recunosc că autoarei i-a ieșit super super bine și în unele locuri chiar a reușit să sporească suspansul. Să fiu sincer, l-am subestimat la începutul romanului și nu l-am crezut în stare de foarte multe, dar stima mea pentru el a crescut cu fiecare pagină, să nu mai zic de admirație. E unul dintre personajele mele masculine preferate la momentul de față. Și Helene cel feminin preferate și, dacă tot veni vorba de ea din nou, am apreciat faptul că, deși Laia și Elias sunt personajele principale, Sabaa a dezvoltat și scenele cu personajele secundare și caracterele și trăirile lor, ceea ce pentru mine contează super mult.

Acțiunea. Oh, acțiunea. Romanul ăsta este format din câteva chestii predictibile și apoi o mie de plot twists care efectiv îți fac gura să pice până în podea și care ori te înfurie de mori ori te fac să strigi de bucurie și să spui: Ia de-aici! sau să ai o criză de râs de câteva minute. Așa trebuie să o fie o carte bună, să aibă tot felul de momente, să te plimbe într-un carusel de emoții, și bune și rele, și superbe și groaznice, să aibă și chestii la care să te aștepți, dar să fie și spontană, în care personajele au și victorii și multe înfrângeri, pentru că nu sunt perfecte, pentru că se influențează mult unele pe altele și pentru că sunt atât de reale, deși plasate într-o lume imaginară și fantastică.

„─ Există două feluri de vinovăție, îi zic încet. Una înseamnă o povară, cealaltă îți oferă o menire. Lasă-te hrănit de vina ta. Las-o să îți amintească cine vrei să fii. Trage o linie în mintea ta și nu o mai depăși niciodată. Ai un suflet. E schilodit, dar există. Nu-i lăsa să ți-l ia de tot, Elias!”

Am ajuns și la partea la care voiam să ajung, dar pe care nu știam cum să o introduc. Partea fantastică a romanului este atât de subtil introdusă și îmi place că, odată ce realitatea cunoscută de personaje a fost zdruncinată de întâlnirea cu supranaturalul, nu s-a transformat totul dintr-odată într-o lume fantastică în care toată lumea acceptă faptul că puterile și creaturile magice există. Nu, ci personajelor le trebuie timp să asimileze această noțiune, să se obișnuiască cu ea, să o înțeleagă pe deplin, caută (sau primesc ajutor) și din partea altor oameni. Cred că ați prins ideea, care mie mi s-a părut genială și pe care nu am mai întâlnit-o până acum, ceea ce aduce cărții bonusuri de originalitate (nu că ar mai avea nevoie de bonusuri, e genială oricum și i-aș oferi 300 de stele).

Finalul mi-a plăcut la fel de mult pe cât de trist am fost eu, adică foarte. Sabaa chiar are o plăcere de a chinui oameni prin scrierile ei. Dar o acceptăm așa cum e, că rar dai peste oameni de genul ăsta (off topic, dar ea e unul din autorii pe care sper să îi întâlnesc într-o zi). Totuși, deși e destul de trist și sadic, are și nițică speranță în el finalul. Și muuuulte scenarii posibile pentru următorul volum. Îmi amintesc de prima oară când am citit cartea că urmăream non-stop pagina celor de la Art să văd când apare volumul 2. Și l-am luat într-un sfârșit și... vorbim despre el în altă recenzie. Până atunci, mergeți și citiți cartea asta, dacă nu ați citit-o încă. Mulțumesc!

„─ Frica poate fi bună, Laia. Te poate ține în viață. Numai să n-o lași să te controleze. N-o lăsa să sădească în tine îndoieli! Când te copleșește frica, luptă cu ea folosind un lucru mai puternic și mai indestructibil: spiritul tău. Inima.”

Notă:

Din aceeași serie: