Soldați, teamă și dragoste

Recenzie de carte

„Corpul uman” - Paolo Giordano

Titlu: Corpul uman

Autor: Paolo Giordano

Apariție: 29 octombrie 2014 (2012, în original)

Nr. pagini: 312

Tip copertă: broșată cu clape

Editura: Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei

Traducere: Vlad Russo

Descriere:

Prezent pe lângă trupele italiene staţionate în Afganistan pentru un reportaj, Paolo Giordano s-a întors acasă cu ideea unui roman despre viaţa într-un avanpost din valea Gulistan. A împărţit cu tinerii soldaţi condiţiile traiului de cazarmă, le-a citit în ochi golul din suflet şi dorinţa de a participa la ceva aflat mai presus de ei înşişi. A fost martorul supunerii trupului la cele mai dure rigori şi abstinenţe, dar şi al comuniunii aproape materiale ivite între militari, în care „fiecare priveşte corpul celorlalţi ca pe-al său propriu". Ideea a căpătat trup, devenind un roman subtil şi tensionat, romanul unei iniţieri ce trece prin experienţa aspră a războiului şi a morţii, tradus în peste treizeci de ţări.

„Nu e suficient să fii eroic ca să fii erou", se spune undeva în acest roman al experienţelor-limită. Eroii lui ne-eroi sunt tinerii dintr-un pluton aflat într-un avanpost din munţii deşertici ai Afganistanului, apărat de o brigadă a armatei italiene. Prinşi în vârtejul războiului şi al morţii care pândeşte la tot pasul lovind necruţător, al iubirilor neîmpărtăşite şi al furiei caracteristice vârstei, al veseliei fără griji şi al suferinţei cu neputinţă de înţeles, fiecare îşi cântăreşte propria viaţă cu măsura a ceea ce-i este dat să trăiască. Unii şi-o vor pierde, alţii şi-o vor schimba până la a o face de nerecunoscut, ajungând sentimentali sau cinici, resemnaţi sau indiferenţi. Peste nimeni însă timpul petrecut în avanpost nu va trece fără a lăsa urmele adânci ale unei dureroase maturizări, ale definitivei despărţiri de nepăsătoarea tinereţe.

Părerea mea:

Cartea asta mi-a zdrobit inima în câteva mii de bucăți și apoi le-a lipit la loc, deși nu sunt sigur că a reușit să o facă în întregime. Încerc să scriu această recenzie de ceva timp și nu sunt sigur că voi ști despre ce să vorbesc. Dar sper că voi reuși să scriu ceva ce vă va determina să o citiți.

Ceea ce este cel mai cutremurător la cartea asta e gândul ăla din spatele minții care ține să îți amintească că, deși ceea ce citești este o operă de ficțiune, este în același timp bazată pe fapte reale și nu inspirată din povești, ci din propriile experiențe ale autorului. Și că există o mulțime de oameni în lumea largă care trec prin așa ceva, care trăiesc în zone afectate de astfel de probleme, care sunt puși față-n față cu războiul în fiecare zi, asta e viața lor de zi cu zi, deși nimeni, nimeni nu ar trebui să treacă prin așa ceva.

„Hohotele sunt ceva mai puternice decât ar trebui, frazele mai colorate, se vede limpede că sporul de gălăgie e necesar ca să acopere celălalt zgomot, pe care fiecare îl poartă în sine și care crește cu fiecare minut.”

Știu că, poate, unii dintre voi l-ați cunoscut pe Paolo Giordano prin cealaltă carte a sa, apărută prin 2009 și la noi, Singurătatea numerelor prime și știu că poate dacă ați citi asta nu vi s-ar părea la fel de bună, pentru că ați face comparație tot timpul cu cealaltă. Dar pentru mine, prin Corpul uman l-am descoperit pe Giordano și vreau să vă prezint cartea asta cum știu eu mai bine. Și, dacă tot, în cazul în care ați citit Singurătatea, nu cred că e o idee super bună să faceți comparație, pentru că nu prea au legătură ca și subiect cărțile, așa că.

„Când ești adult, nu mai ai prieteni adevărați, ăsta-i adevărul, chiar dacă e-un adevăr împuțit. Ți-ai lăsat în urmă cei mai frumoși ani și te mulțumești cu resturile.”

Mi-a plăcut, mai întâi de toate, stilul autorului. Unul realistic, ușor de citit, dar și profund, care poate nu te ține în priză, nefiind alert, dar care cu siguranță reușește să transmită ceea ce și-a propus. Iar acțiunea la fel. Este cât se poate de realistică și a trezit în mine chestii despre care nu știam că sunt acolo. Mi-a plăcut enorm cum a reușit să surprindă multiple aspecte într-un număr relativ mic de pagini. Cursul principal al acțiunii are loc pe front, unde se axează pe trăirile soldaților novice de dinainte și de după participarea lor la o luptă propriu-zisă, sentimentele lor, teama, groaza, durerea, dorul de casă, camaraderia ce se leagă între ei. Apoi, soldații întorși acasă, încercând să-și refacă viața, îndeplinind promisiuni făcute celor pe moarte sau întorcându-se pe front, după nereușita de a se reintegra în societate. Și dragostea. Modul în care dragostea își face apariția în cartea asta îmi dă fiori pe șina spinării și mă face să plâng, pentru că asta e adevărata dragoste, nu cea din romanele siropoase, care nu-mi plac deloc. Modul în care e prezentată, sinceră și fără ocolișuri m-a făcut să îmi placă cartea și mai mult.

„Cred că e vina ta și a meseriei tale blestemate. Fiindcă de fapt ar trebui să fii aici. Și tot din vina ta mă simt și eu așa sfârșită. Și urâtă. Să știi că mi-am tăiat părul scurt. Da, ai înțeles bine! Mi-am tăiat frumoasele mele bucle, care îți plăceau atâta. Și, dacă nu te întorci rapid, tai și ce a mai rămas. Sau îl vopsesc în roșu sau în portocaliu sau în violet. Îți jur. Sunt terminată, Salvo. Nu mai suport. Pe nimeni și nimic.

- Poți să-ți faci părul albastru, scurt, lins, cum vrei tu, eu tot o să fiu nebun după tine.”

N-am idee cum să spun mai multe despre cartea asta, pentru că nu sunt atât de multe de spus, pur și simplu e tipul de roman pe care trebuie să îl citești, să te bucuri de el (relativ vorbind) și să-l dai mai departe și altor oameni să-l citească. Eu, de exemplu, nu am citit cartea asta la recomandarea nimănui și nici nu am auzit de ea până nu mi-a sărit în ochi când făceam cumpărăturile de Black Friday toamna trecută, dar mă bucur că m-am decis să o iau. Totuși, merită să fie muult mai citită și recomandată decât este, așa că vă rog mult de tot, căutați-o și citiți-o. Nu vă va părea rău!

Notă: