Gemeni, prieteni și matematică

Recenzie de carte

„Singurătatea numerelor prime” - Paolo Giordano

Titlu: Singurătatea numerelor prime

Autor: Paolo Giordano

Apariție: 19 noiembrie 2009 (2008, în original)

Nr. pagini: 352

Tip copertă: broșată

Editura: Rao

Traducere: Cerasela Barbone

Descriere:

Poveştile celor doi tineri, Alice şi Mattia, eroii acestei cărţi, se intersectează din perioada adolescenţei. După întâmplările traumatizante care au avut loc în copilăria lor, destinele le sunt definite de capacitatea alterată a fiecăruia de a se integra într-un circuit firesc al lumii. Constrângerea de a trăi cu imperfecţiunea fizică dobândită în urma unui accident la schi de către unul şi cu sentimentul de vinovăţie pentru abandonul surorii retardate de către celălalt sunt fundamentele pe care scriitorul conturează alternativ, şi apoi intersectat, dramele sufleteşti ale celor doi protagonişti care duc la revoltă, dorinţa de a compensa defectul fizic, autoizolare şi autodistrugere, amândoi reuşind, în ciuda distanţării faţă de lume, să trăiască având curajul de a face tot ce crede că-i place, sau ce ştie cel mai bine. Este o carte despre singurătate, experimentată profund, care, în loc să netezească drumul spre iubire, prin recunoaşterea sinelui în celălalt, îl face aproape imposibil de finalizat. Emoţionantă şi provocatoare la nivelul condiţiei umane, naraţiunea conduce spre un final care nu are în vedere bucuria, poate prea facilă, a iubirii salvatoare, ci pe cea a regăsirii de sine, menită să restabilească echilibrul precar dintre întâmplare şi alegere.

Părerea mea:

Ok, scriu recenzia asta la câteva minute după ce am terminat cartea (deși voi o să citiți asta mai târziu) și vreau să spun că m-a impresionat profund. Am citit-o într-o singură zi, nu continuu, pentru că am avut și treabăă, dar de fiecare dată când am avut ocazia, am luat cartea și am citit. Ca menționare, nu am mai citit mai mult de câteva pagini de aproape două săptămâni, iar cartea asta m-a scos din reading slump cu brio.

Știu că am întârziat mult la petrecere, dar n-aveți idee cât de bine mă simt când găsesc o carte destul de veche și o citesc și chiar mă bucur de ea. Ce îmi place și mai mult, e când o citesc fără să realizez în ce an se petrece acțiunea, e ca și cum ar fi în prezent, când e tipul ăla de carte care e atemporală și, în orice secol ai citi-o, s-ar plia perfect pe nevoile și trăirile oamenilor din acel moment. Sper că înțelegi ce vreau să spun. Oricum, sunt sigur că va deveni un clasic peste ani, cel puțin în Italia.

Acțiunea se împarte în 7 părți, fiecare având loc într-o altă perioadă de timp, în stadii diferite din viața personajelor, iar acum, uitându-mă în urmă, realizez cât de bine a reușit autorul să scrie fiecare parte și să creeze o atmosferă diferită, dar totuși similară, prin modul de descriere, pentru fiecare în parte. I mean, chiar a reușit să creeze sentimentul de început de poveste dramatică în prima parte, de thriller în a doua, de o ficțiune pentru adolescenți de liceu în a treia, apoi de tineri adulți gata să ia viața în piept, apoi de adulți începându-și viața, apoi creând o parte de roman pentru adulți, legându-se de viața de familie, de dragoste, de angajamente, de locuri de muncă, de realizarea anumitor chestii, urmând ca în ultima parte să se evidențieze orbitor prin, ei bine, tot, au fost prea multe chestii cumulate deodată care efectiv am simțit cum m-au aruncat înpoi în timp, retrăind părți anterioare din poveste, după care e trântit finalul ăla atât de neașteptat și de fain și de trist și de misterios și de reconfortant și de nașpa în același timp. Știți sentimentul, nu?

Nu vreau să vă zic mai multe despre acțiunea în sine, pentru că mie personal îmi place să încep să citesc o carte neștiind despre o carte mai multe decât ce mi se zice în sinopsis, câteodată nici pe ăla nu-l citesc măcar. De aceea, cât am zis e de-ajuns, mai departe vă las pe voi să descoperiți singuri tot ce are de oferit cartea, dar sunt singur că deja v-am intrigat un pic și că veți fi la fel de uimiți ca mine pe parcursul romanului. Dar o să vă zic ceva mai multe despre cadru. Italia anilor '80-'90-2000, o Italie ceva mai întunecată și, poate, mai reală, dar care mi-a plăcut oricum. Am observat detalii de cultură și atmosfera în sine, tipul de oameni, felul lor de viață și alte chestii de genul ăsta mi-au clătit mintea și ochii de veșnicele clișee americane de care, sincer, m-am cam săturat.

Dacă ați citit recenzia de la Corpul uman, probabil vă aduceți aminte cum vă spuneam că este un roman atât de real și în care realitatea mă face să privesc cu alți ochi povestea. La fel e și aici. Probabil nu este nici o inspirație concretă, mai mult de cazuri generale, în spatele acestui roman, dar sunt mai mult ca sigur că a vrut să creeze un fir narativ și niște personaje care să semene mult cu ce e în jurul nostru și care să fie relatable, iar eu vă asigur că a și reușit. Deși iubesc poveștile fantastice, cu lumi create de autori, în care o mulțime de chestii sunt posibile și în care îmi place des să evadez din realitatea de zi cu zi, iubesc și cărțile care mă aduc cu picioarele pe pământ, care mă fac să mă gândesc la chestii de viață, la principii, la cum o să decurgă viața mea, la deciziile pe care va trebui să le iau, iar Singurătatea numerelor prime e una din acele cărți și tocmai din motivele acestea, dincolo de personajele și acțiunea bine închegate, mi-a plăcut atât de mult.

Contrastul dintre personaje este atât de straniu și de original, atât de interesant și în același timp incomod, ca și cum ai mânca ceva rece și ceva fierbinte simultan și, chiar dacă texturile și gusturile se potrivesc perfect, totuși dinții tăi protestează la diferența de temperatură. Ciudată asociere, știu, dar cred că a ilustrat perfect ce era în mintea mea. Mai mult de-atât, simt că personajele din cartea asta sau, cel puțin, părți mai mici sau mai mari din ele, adunate, îmi formează caracterul. Pentru că am reușit să mă regăsesc mult în comportamentul lor, în deciziile pe care le-au avut de făcut și modul în care le-au făcut, în modul unora dintre ele de gândire și așa mai departe. Nu voi putea să spun cât de mult mi-au plăcut personajele, fiecare în parte, prin unicitatea lor și prin modul în care se completau unele pe altele.

Și acum, ultimul aspect, dar nu cel din urmă, pe care l-am apreciat la cartea asta este ceea ce m-a făcut să simt. Toate sentimentele pe care le-am trăit prin trăirile personajelor m-au atins într-un mod atât de sincer și am reușit să fiu captivat de povestea asta cum nu am mai reușit de ceva timp. Mă bucur enorm că l-am descoperit pe Paolo Giordano, care cu siguranță intră de acum pe lista autorilor mei preferați. Chiar sunt curios cu privire la celelalte cărți ale sale, vreau să fac rost de ele cât mai repede.

Notă:

De același autor: