Un jurământ, un jilț și un sclav

Recenzie de carte

„Jumătate de rege” - Joe Abercrombie

Titlu: Jumătate de rege (Marea Sfărâmată #1)
Autor: Joe Abercrombie
Apariție: 16 octombrie 2015 (3 iulie 2014, în original)
Nr. pagini: 312
Tip copertă: broșată
Editura: Nemira, colecția Nautilus Fantasy
Traducere: Liviu Szoke

Descriere:

„Mă voi răzbuna pe ucigașii tatălui meu. Am jurat!“

Prințul Yarvi a jurat să recâș

tige tronul pe care nu și l-a dorit vreodată. Dar mai întâi trebuie să supraviețuiască cruzimilor, lanțurilor și apelor dure ale Mării Sfărâmate. Și toate acestea cu o singură mână bună.

Înșelatul ajunge înșelător.

Mic și slab în ochii tatălui său, Yarvi rămâne singur într-o lume în care nu contează decât forța brută și sângele rece. El nu poate mânui o sabie sau ține un scut, așa că trebuie să își ascută mintea ca pe o armă.

Trădatul ajunge trădător.

În jurul lui Yarvi se stânge o frăție care îl va ajuta să devină omul care trebuie să fie pentru a înfrunta toate intrigile și a răzbi în misiunea lui.

Uzurpatul va ajunge, la rândul lui, uzurpator?

Părerea mea: 

Vreau de ceva timp să citesc cartea asta și țin să spun că nu m-a dezamăgit. Am citit chiar înainte să mă apuc de carte o recenzie a cărții de la Simona (o găsiți aici) și mi-a atras atenția chiar și mai mult, prin câteva detalii picante, să le zic așa. 

„- E destul de trist să te gândești la moartea unui poet, însă eu sunt un luptător, iar când ești un luptător, moartea vine la tine, mai devreme sau mai târziu.”

Există prea puțină introducere în cartea asta, nu că m-aș plânge, ci dimpotrivă; se intră direct în acțiune, iar universul creat este descoperit puțin câte puțin de către cititori pe parcursul acțiunii, mie cel puțin dându-mi impresia de familiaritate, ca și cum aș mai fi citit vreo carte plasată în aceeași lume, deși pe ici colo am întâlnit și elemente nu chiar noi în domeniul fantasy. Și dacă tot veni vorba de chestii fantastice, țin să menționez că, până la finalul seriei, vreau să apară neapărat cel puțin un elf în povestea asta. În primul volum se vorbește despre ei, dar la timpul trecute, ca despre niște ființe dispărute, ceea ce sper că nu e adevărat. 

Yarvi e un personaj extrem de interesant, despre care nu pot spune neapărat că mi-a plăcut, dar cu siguranță m-a intrigat. După niște evenimente neplăcute, prințul ajunge rege, legându-se de un jurământ de a-i omorî pe ucigașii tatălui său. Și odată cu acest titlu îi revin, logic, și o mulțime de responsabilități pe care el nu este în stare să le îndeplinească ceea ce atrage asupra sa batjocurile multora. Și îl atrag, eventual, într-o încrengătură de evenimente ce se întinde pe tot parcursul romanului și care m-au uimit care mai de care mai mult. A avut ceva idei de mestecat autorul și se vede că le-a ales pe cele mai intense, pentru că nu am avut timp să mă plictisesc. Mi-a plăcut mult adunătura de oameni care formează principalele personaje ale cărții, prin diversitatea lor și prin originalitate. De asemenea, Joe Abercrombie primește de la mine premiul pentru autorul care introduce povestea de dragoste subtil și în timp în cursul poveștii principale. Cum s-a întâmplat în muulte alte cărți, mă așteptam să se dezvolte imediat o idilă între Yarvi și o anumită domnișoară, dar spre uimirea și plăcerea mea, nu s-a întâmplat așa și, dacă unii ar fi supărați din cauza asta, eu vă spun că nu am putut fi mai bucuros. 

„Dacă i s-ar fi servit la masa tatălui său vinul acela, l-ar fi scuipat în fața vreunui sclav, însă acum i se părea cel mai bun pe care îl băuse vreodată, cu gust fructos și aromă de libertate. Era o adevărată provocare să împartă stropul pe care îl primise, însă imaginea imensului zâmbet de pe fața lui Rulf după ce înghițise partea lui merita toții banii.” 

Dacă la început spuneam de universul în care are loc acțiunea că seamănă puțin cu altele din același domeniu, pe parcurs a existat totuși o delimitare, având șansa să descopăr și alte părți din lume, pe lângă cea din incipit, care mi-au plăcut mult. Și cea mi-a mai plăcut extrem de mult a fost religia lor, dacă îi pot spune așa. Modul în care autorul a creat ierarhia divină. Și, ca să fiu mai specific, mi s-a părut genială ideea de a asocia divinitatea supremă cu genul feminin. De exemplu, marele preot este de fapt o preoteasă care are titlul de Bunică, războiul este întruchipat de Mama Război (în opoziție fiind Tatăl Pace), când de obicei zeii războiului sunt bărbați, pământul (care de obicei ia forma Gaiei în mitologie) acum este Tatăl Pământ, pe când marea (de obicei Oceanos sau Poseidon) este Marea Mamă. Chestia asta pentru mine a făcut cartea mai interesantă, cât și mulțimea de zeități, fiecare în parte având atribuții specifice, ceea ce mi se pare greu de pus laolaltă și, astfel, demn de apreciat. Eu unul pun mult accent pe aspectul ăsta într-o carte, dacă un autor alege să creeze un sistem religios, dar nu îl dezvoltă cum trebuie, pierde mult în ochii mei. Joe și-a făcut temele bine de tot. 

„- Dacă viața m-a învățat ceva, aceea e că nu există personaje negative. Doar oameni, încercând să facă ceea ce e mai bine. 

- Ce am încercat să fac mai bine s-a transformat într-un dezastru. 

- S-ar fi putut transforma în ceva și mai rău. Și ești tânăr. Mai încearcă. Poate te vei descurca mai bine.”

Stilul lui Joe este punctul forte din toată cartea. Povestea este faină, dar nu pot spune că este una dintre preferatele mele, se putea și mai bine. Stilul însă m-a cucerit și cu siguranță voi mai citi și alte cărți de la acest autor, și care nu vor fi neapărat următoarele două volume din această trilogie.

Notă:

Din aceeași serie:

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit! Puteți achiziționa romanul de pe site-ul editurii sau din librăriile partenere. Nu uitați să dați un like pe pagina lor de Facebook și să îi urmăriți și pe Instagram, pentru a fi la curent cu toate noutățile!