Rochii, castele și scoțieni

Recenzie de carte

„Călătoarea” -- Diana Gabaldon

Titlu: Călătoarea (Outlander #1)
Autor: Diana Gabaldon
Apariție: 2015 (1990, în original)
Nr. pagini: 800
Tip copertă: broșată
Editura: Nemira, colecția Nautilus Fantasy
Traducere: Maria Drăguț

Descriere:

Anul 1945. Claire Randall, fostă soră medicală, se întoarce din război și pleacă cu soțul într-o a doua luna de miere. Dar o stancă magică descoperită într-un loc misterios o transformă într-o călătoare în timp, care se trezește brusc într-o Scoție măcinată de luptă, în Anul Domnului… 1743.

Azvârlită într-un alt secol de forțe pe care nu le înțelege, protagonista trebuie să înfrunte conspirații și primejdii care ii amenință viața… și îi pun la încercare inima. Destinul i-l scoate în cale pe tânărul războinic James Fraser și Claire trebuie să aleagă între fidelitate și dorință, între doi bărbati, între două vieți.

Părerea mea:

Cu ceva timp în urmă, după ce am terminat de citit Oceanul de la capătul aleii de Neil Gaiman (of, încă nu i-am scris o recenzie, deși tot zic că o să fac asta; dar apare, cât de curând #fingerscrossed), am realizat un lucru: deși mi-ar plăcea să citesc și literatură generală, pentru adulți, încă nu este pentru mine și pentru gusturile mele. Dar mi-am schimbat puțintel părerea după ce am terminat primul volum al seriei Outlander. 

Scrierile Dianei Gabaldon se încadrează în litearura pentru adulți, dar nu are un stil chiar atât de greoi și de plictisitor, deși pe unele porțiuni alunecă în această sferă. Totuși, stilul te acaparează într-un mod atâta de frumos încât citești 800 de pagini cu scris destuuul de mic și nici nu realizezi când (vorbește omul care, într-o săptămână și jumătate, printre teze, teste și alte activități a dat-o gata). Când am cumpărat seria (vezi Book Haul #2), mă temeam puțin că dacă nu îmi place primul volum, ce mă fac? Am dat atâția bani pe ele și să nu îmi placă. Dar acuma, oh, acuma, o iubesc din toată inima mea pe Diana și iubesc cartea asta, cu tot ce conține ea. 

Călătoarea pare, la prima vedere și după descriere, doar o altă carte despre călătorii în timp și o poveste de dragoste „interzisă”, să îi zicem așa, între doi oameni. Dacă ați ști cât de mult vă înșelați. Este o carte zguduitoare și nu doar dintr-un punct de vedere. Este o carte brutală, prin toate secvențele în care este scoasă la iveală adevărata față a ceea ce se întâmplă în spatele câmpului de luptă, printre asistenți, doctori și răniți, și a luptelor și a pedepselor atât de apropiate de barbarism de două secole mai devreme. Dar, în același timp, este o carte tandră și mângâietoare, prin evidențierea relațiilor dintre oameni și, deși ar putea părea puțin necaracteristic acelui secol înapoiat, pe sentimentele oamenilor. Acest aspect m-a izbit odată cu onestitatea cu care autoarea scrie despre subiecte altfel sensibile, neascunzându-se în spatele a nimic, ci pur și simplu fiind sinceră și impresionând prin modul direct în care își arată gândurile. La fel cum a pățit și Claire când a fost pusă față în față cu sinceritatea și modul direct al scoțienilor de a-și expune ideile și trăirile, creându-se astfel o asemănare între două chestii total opuse. 

„Este... dificil de explicat. E... ca și cum... e ca și cum fiecare om are un loc în adâncul sufletului, poate, un loc pe care îl ține doar pentru el însuși. E ca o mică fortăreață, unde trăiește cea mai personală parte a ta - poate e sufletul, poate e doar acea calitate care te face să fii cine ești și nu altcineva. [...] Nu arăți acea parte nimănui, de obicei, decât dacă uneori iubești pe cineva foarte mult.”

Este o carte reală, cu toate acele date istorice și arbori genealogici, călătoria înapoi în timp a protagonistei accentuând cumva asta. Nu știu dacă v-am mai spus, dar sunt înnebunit după orice fel de carte/film/serial/documentar care are ca subiect călătoria în timp. Mă intrigă acest subiect tocmai din cauza faptului că sunt multe lucruri nedeslușite în el, este curiozitatea aceea ce te face să guști din necunoscut. Dar cartea asta îmi oferă răspunsuri – nu complete, cred că nimeni nu ar putea – despre acest subiect. Și am privit situația din două perspective: îm primul rând, m-am identificat mult cu personajul prin asta; în al doilea rând, răspunsurile au venit printr-un mod total neașteptat, pe care vă voi lăsa să îl descoperiți singuri. 

„Ma chère, eu slujesc un bărbat care a înmulțit pâinile și peștii, [...], care a vindecat bolnavii și a înviat morții. Ar trebui să fiu uimit că stăpânul eternității a adus o tânără femeie prin pietrele pământului pentru a îndeplini voința Sa?”

Cum am spus și puțin mai sus, am iubit partea de poveste care are treabă cu scoțienii. Dacă până acum doar voiam să ajung cândva în Scoția, acum știu sigur că cel puțin odată în viață vreau să ajung acolo, să cunosc mai multe din tradițiile locului, să vizitez anumite locuri și, probabil cel mai mult, să le aud accentul (aici are un pic de influență asupra mea serialul reazlizat după carte, la care am început să mă uit imediat ce am trecut de prima jumătate a cărții, nedorind să primesc spoilere), un accent atâta de fain și, cel mai important, care mi se pare că se aseamănă, tehnic vorbind, cu diferențele de accent dintre noi, moldovenii, și accentele din alte părți ale țării. Un alt aspect este limba galică, care este folosită de personaje ici și colo și care mă intrigă (ca orice alte aspecte ce au treabă cu lingvistica, de altfel). 

Cred că va ieși una dintre cele mai lungi recenzii ce le-am scris până acum. Totodată, nu este doar una dintre cele mai lungi, ci și una dintre cele mai personale și în care am pus cel mai mult suflet. De ce? Pentru că, pentru prima oară în mult timp, m-am simțit mult mai apropiat de personaje și de situațiile din carte decât m-aș fi așteptat. Am citit cartea asta cu pasiune, literalmente. Nu a fost ca la alte cărți, unde doar râdeam puțin sau stăteam cu sufletul la gură în situații tensionate. Am trăit efectiv cu ei, în sensul că am avut momente (mai mult de unul-două) în care efectiv am pus cartea deoparte și am râs câteva minute bune, cu ochii lăcrimând, nemaiputând să mă abțin. Am avut momente în care am tresărit sau îmi încleștam maxilarele într-atât încât începeau să mă doară. Dar, dintre toate părțile din roman, ultimele două părți, cred, au fost cele mai pline de acțiune și de răsturnări de situație și de sentimente răvășite. A fost ceva mai mult decât un carusel de emoție. Am simțit efectiv furie în anumite momente, o durere aproape fizică în altele, dezgust, groază, frică, doar ca să dispară relativ repede în momentul în care pe față mi se așeza un zâmbet dintr-acela real, în timp ce sufletul meu era în awe, neputând să cuprindă și să înțeleagă anumite trăiri ale personajelor, doar ca să revin la „realitate”, având un gol imens în stomac și o inimă oprită pentru câteva milisecunde de teama a ceva rău ce s-ar putea întâmpla. Pot spune, sincer și cu mâna pe inimă, că am trăit în cartea asta cum demult nu am mai făcut-o. 

„Pentru mine, în acel moment... E ca și cum timpul s-a oprit. Toate funcțiile corpului, tot sângele și bila și vaporii care fac un om; e ca și cum deodată toate funcționează într-o armonie perfectă. Sau parcă s-ar opri toate deodată. Adesea mă întreb dacă momentul este similar cu momentul nașterii sau al morții. [...] Dar chiar în acel moment, și pentru acea fracțiune de timp, mi se pare că toate lucrurile sunt posibile. Privești peste limitele propriei tale vieți și vezi că de fapt nu înseamnă nimic. În acel moment în care timpul se oprește e ca și cum știi că ai putea începe orice aventură, să o închei și să te întorci la tine însuți, să găsești lumea neschimbată și toate la fel cum te-ai lăsat cu o clipă înainte. E ca și cum... A șovăit o clipă, alegându-și cu grijă cuvintele. Ca și cum, știind că totul e posibil, deodată nimic nu mai e necesar.”

Despre personaje multe nu prea știu ce să vorbesc, plus că nu mai vreau să mă lungesc mult. O să mă opresc însă un pic la Jamie, preferatul meu din tot romanul, doar atâta cât să îi apreciez trăsăturile, tăria sa de caracter, simțul umorului, rezistența sa, inteligența, dibăcia cu care știe să facă anumite lucruri, dar, cel mai important, să iubească, dar și inocența puțin copilărească care, deși este în contrast cu majoritatea caracteristicilor sale, se împletește minunat printre ele și dă personajului său o genială notă de originalitate și de real. 

„Dar orice vei face, ai nevoie de putere. Așadar, primește un ultim sfat: când nu știi ce să faci, mănâncă.”

Dacă am un regret după terminarea acestei cărți, este acela că am fost atâta de prins în povestea cărții, încât nu m-am oprit să îmi însemnez citatele preferate – cu excepția câtorva spre final -, deși știu sigur că au mai fost și multe altele, dar pe care nu cred că le voi găsi decât la o eventuală recitire, ceea ce pentru mine este un fel de misiune imposibilă, indiferent de cât de mult mi-a plăcut o carte. 

Mă doare sufletul să mă opresc. Aș putea vorbi despre cartea asta ani întregi. Dacă până acuma mă îndoiam că există cărți pe care le-am citit și care să îmi influențeze efectiv viața și să mă marcheze, acum nu mai am nici un fel de îndoială. Asta este una dintre acele cărți, cu siguranță!

Notă:

Din aceeași serie, au mai apărut: