Muzică, război și zăpadă
Recenzie de carte
„Balada” - Suzanne Collins
Autor: Suzanne Collins
Apariție: 19 mai 2020 (lansare internațională)
Nr. pagini: 544
Tip copertă: cartonată
Traducere: Ana-Veronica Mircea
Descriere:
AMBIȚIA ÎI VA DICTA.
RIVALITATEA ÎL VA CONDUCE.
DAR PUTEREA ARE UN PREȚ.
E dimineața în care începe a zecea ediție a Jocurilor Foamei. La Capitoliu, Coriolanus Snow, un băiat de 18 ani, se pregătește pentru singura lui șansă la glorie, ca mentor în Jocuri. Casa Snow, cândva măreață, a decăzut, iar soarta ei atârnă de posibilitatea firavă ca tânărul Coriolanus să fie mai fermecător, mai isteț și mai abil decât colegii lui ca să ajungă mentorul tributului câștigător.
Dar norocul nu-i surâde. A primit sarcina umilitoare de a fi mentorul tributului feminin din Districtul 12, cel mai de jos dintre cei mai de jos. De acum destinele lor sunt îngemănate – fiecare decizie luată de Coriolanus poate duce la un avans sau la un eșec, la triumf sau la tragedie. În arenă, lupta se va da pe viață și pe moarte. În afara arenei, Coriolanus începe să simtă compasiune față de soarta tributului său. În plus, va trebui să pună în balanță nevoia sa de a urma regulile și dorința de a supraviețui cu orice preț.
Părerea mea:
Pe tot parcursul lecturii Baladei, în mintea mea s-au conturat tot felul de comparații între romanul pe care îl citeam și cele trei romane din trilogia Jocurile Foamei. Comparații legate de stilul de scriere al autoarei, de modul în care au fost construite personajele sau pur și simplu între trăsăturile lor, diferite sau comune. Dar, nu în ultimul rând, între Panemul la 10 ani după război și cel la 74 de ani după război. Și în fiecare dintre aceste comparații, fără excepție, tot ce ține de Baladă câștigă fără îndoială.
În primul rând, cred că ar trebui să menționez faptul că nu am fost cel mai mare fan al Jocurilor Foamei. Deși le-am citit imediat după lansarea lor la noi, când toată lumea le citea și erau în vogă, cel puțin volumele doi și trei nu au rezonat foarte mult cu mine. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că seria asta e un exemplu bun, pentru mine, de filmul bate cartea. Revenind: întrucât ultimele volume ale trilogiei nu m-au impresionat peste măsură, am avut așteptări destul de mici în legătură cu tot ce ținea de Baladă. Lucru bun, pentru că acum, la finalul lecturii, mă declar impresionat până peste cap de tot ce a însemnat acest roman. Haideți să vă spun de ce.
Coriolanus Snow. Motivul #1. Cu toții îl cunoaștem pe Snow în ipostaza de președintele Snow, bătrânul cu părul și barba albe, cu o îmbrăcămintea întotdeauna elegantă și o pasiune ciudată pentru trandafiri și o anume obsesie pentru o anume fată din Districtul 12. Din păcate, însă, ne-a împiedicat să-l iubim sau măcar să-l apreciem, din cauza comportamentului său respingător și crud. Pare că, intr-adevăr, inima președintelui e înghețată. Ei bine, nu dintotdeauna. Având în imagine acel Snow rece și fără scrupule, m-am izbit de un Coriolanus tânăr, gata să absolve Academia, plin de visuri și idei mărețe pentru viitorul său. Aflat printre ultimii în viață din familie, Coryo e determinat să ducă mai departe numele părinților săi, realizând lucruri deosebite, care să îi aducă renume. Totuși, nu este nicidecum tipul personajului care calcă peste cadavre ca să-și îndeplinească scopurile. Încă din primele pagini, am cunoscut un Coriolanus care își ghidează viața după un set de principii bine definit și, deși viața mai are încă multe să îl învețe, cu un caracter înrădăcinat bine în anumite practici și ideologii. Pagină cu pagină, am urmărit evoluția (sau poate involuția) acestui tânăr capabil și înzestrat peste măsură care nu mai apare nicidecum în ipostaza de antagonist, ci ca o victimă a unei societăți pierdute în iluziile unei vieți măcinate de război și neajunsuri.
Suntem, acum, într-un Capitoliu mai puțin extravagant decât cel cu care eram obișnuiți, un Capitoliu care suferă de pe urma lungului război dus cu rebelii. Deși ieșită învingătoare, populația orașului-capitală al Panemului încă poartă urmele adânci ale războiului, de la lipsa mâncării și a îmbrăcăminții la odioasele Jocuri ale Foamei, Jocuri care se află la un stadiu începător al lor, fiind disprețuite până și de cetățenii Capitoliului, o luptă crudă căreia nimeni nu îi vede sensul. Însă lucrurile sunt pe cale să se schimbe când se ia o nouă decizie, anume implicarea elevilor de la Academie ca mentori ai tributurilor aduse din cele douăsprezece Districte.
Pe scena acestui program de mentorare din cadrul Jocurilor sunt introduse toate personajele importante ale romanului. Începând cu Snow, Lucy Gray, Sejanus sau dr. Gaul, fiecare personaj primește din partea autoarei o personalitate puternică pe care cititorul o descoperă treptat, de-a lungul romanului, într-o înlănțuire a evenimentelor extrem de cursivă. Oricât de crude sau de bune, nu m-am putut împiedica să nu observ o anumită măsură de valori molare în dreptul tuturor personajelor. Poate cu excepția lui dr. Gaul, femeia aia e o scorpie. Ce m-a izbit a fost modul în care cetățenii Capitoliului par ceva mai umani și mai buni la suflet decât succesorii lor, pe vremea când Snow ajunge președinte. Societatea Panemului încă nu e atât de odioasă și degradată pe cât m-aș fi așteptat. În spatele măștilor se ascund ființe umane, care dau glas temerilor și întrebărilor pe care le au.
„Oamenii nu sunt, de fapt, chiar atât de răi, îl contrazise ea. Rău e ce le face lumea. Ca nouă, în arenă. Dacă am fi fost lăsați în pace, nu ne-am fi gândit niciodată să ne purtăm așa cum ne-am purtat.”
Un alt personaj care a ieșit mult în evidență a fost, bineînțeles, Lucy Gray. Creată oarecum în opoziție cu personajul lui Katniss Everdeen, Lucy Gray are o personalitate plină de culoare și curaj. Pe parcursul romanului, cititorul, în tandem cu Snow, ajunge să o cunoască și să o îndrăgească mai mult decât ar trebui să îi fie permis. Lucy este elementul stabil din haosul vieții lui Coryo, iar povestea de dragoste inevitabilă care se naște între ei nu mi s-a părut forțată sau nenaturală, ci a fost scrisă cu multă migală și atenție la detalii. Suzanne a reușit să creeze o relație romantică frumoasă, cu potențial și care a știut să sădească speranță în sufletul meu până în ultimul moment (spre deosebire de triunghiul amoros din HG, care m-a lăsat rece și complet indiferent). Relația dintre Lucy Gray și Coriolanus este una în care investești sentimente și atenție și care vrei să dăinuiască, indiferent ce obstacole le-ar sta în cale celor doi îndrăgostiți.
Împărțită în trei părți majore, acțiunea romanului capătă diferite nuanțe în fiecare. Partea I este cântată pe strunele foamei și ale copilăriei, fricii și incertitudinii. Partea a II-a — compusă din speranță și îndârjire, curaj și comunicare, iar ultima parte, desprinsă parcă dintr-o altă baladă, este inițial cântătă cu note amărui, de trădare, și doar un pic dulci, ca întrezărirea unei lumini la capătul tunelului. Dar notele dulci se estompează încet și rămâi doar cu amărăciunea și cu toate motivele care au dus la acel Snow pe care îl cunoaște Katniss 64 de ani mai târziu.
„Ei bine, știi cum se spune, răspunse ea, spectacolul nu se termină până nu cântă gaița-zeflemitoare.”
Dar nu aș vrea să vă răpesc prea mult din plăcerea lecturii, așa că mă opresc aici și vă las pe voi să descoperiți cântecele lui Lucy Gray și familia lui Snow, ce se întâmplă în sălile Academiei sau în laboratoarele Citadelei, departe de ochii curioșilor. Și, cel mai important, să gustați din plin tensiunea arenei și a Jocurilor Foamei. Iar dacă ați citit romanul, haideți să vorbim în comentarii despre așteptările pe care le avem despre film! Eu unul am mari speranțe și sper să se ridice la nivelul așteptărilor, pentru că are un potențial enorm. Până atunci, fie ca soarta să vă surâdă!
Notă:
Din aceeași serie:
Mulțumesc din suflet editurii Nemira pentru exemplarul oferit! Puteți achiziționa romanul de pe site-ul editurii sau din librăriile partenere. Nu uitați să dați un like paginii lor de Facebook și să îi urmăriți și pe Instagram, pentru a fi la curent cu toate noutățile!
Comentarii
Trimiteți un comentariu