Iubesc carantina pentru că...


Toată perioada asta de când stăm în casă, fără ca vreunul din noi să fi vrut asta cu adevărat, are și avantaje și dezavantaje. Și părți bune, și părți rele. Dar astăzi aleg să văd doar părțile bune care, zic eu, sunt ceva mai multe decât părțile rele.

Cu inima tristă pentru toți cei afectați într-un fel sau altul de pandemia asta și lăsând puțin deoparte efectele pe care ea o să le aibă asupra lumii pe termen lung, iubesc carantina pentru...

Modul în care ne-a obligat să petrecem mai mult timp cu familia decât am fi făcut-o vreodată. Iubesc enorm momentele când ne adunăm toți la masă și nimeni nu lipsește pentru că e la școală sau la muncă sau în alt oraș. Sau când ne permitem să jucăm Catan câte două-trei ore, fără a ne stresa că nu avem timp. Și mai ales iubesc faptul că până și pe tata l-am învățat și are timp să joace cu noi. Iubesc momentele de seară când ne adunăm să avem un timp de părtășie „scurt”, care se transformă uneori în ore de discuții despre orice subiect posibil. Iubesc modul în care, de voie, de nevoie, îmi petrec timpul relaționând mai mult cu frații mei decât aș face-o în mod normal și cum reușim să ne cunoaștem mai bine decât o făceam, dacă e posibil lucrul ăsta.

Mai iubesc carantina pentru modul în care ne-a făcut să realizăm cât de importante sunt lucrurile pe care, în mod normal, le considerăm normale și banale. În perioada asta, fiecare apus văzut de la balconul din sufragerie e mai intens și mai frumos, fiecare ploaie e mai înviorătoare și mirosul ei e mai profund, mai clar. Toți copacii din jurul blocului mi se par mai maiestuoși și mai falnici, iar corcodușul din fața geamului de la bucătărie n-a facut niciodată flori mai frumoase (poate pentru că e unul dintre puținii copaci înfloriți pe care i-am văzut anul ăsta). Păpădiile din iarbă mi s-au părut cele mai frumoase flori, când am fost la țară să aducem apă din fântâna bunicilor și liliacul a umplut casa cu un miros atât de puternic când l-a adus mama acasă încât am crezut că a adus câmpul în apartament.

Mai iubesc carantina pentru toate momentele de singurătate pe care mi le oferă, departe de responsabilități și oameni și griji. Pentru orele de lectură fără grija școlii de a doua zi, pentru timpul pe care îl am pentru a medita și a-mi pune gândurile în ordine. Pentru că-mi oferă posibilitatea să mă plictisesc și să îmi pun imaginația la contribuție, în căutare de activități antrenante, care să-mi captiveze atenția, să-mi pună mintea la lucru sau să mă relaxeze.

Dar, poate cel mai important, mă face să înțeleg câtă nevoie am (și are fiecare om) de interacțiune cu alți oameni. Iubesc carantina pentru că mă face să-mi fie dor de prietenii de la școală și pentru că știu că altfel o să relaționez cu ei când o să ne reîntâlnim și că o să îi strâng mai tare în brațe când o să plecăm fiecare pe drumul nostru la facultate. Mă face să-mi fie dor de toate activitățile de la biserică, dintre care niciuna, cât de mică, acum nu mi se mai pare plictisitoare sau neimportantă. Mi-e dor să pun mâna pe chitară sau pe ukulele și să aud și alte voci care cântă cu mine, în afară de a mea și, eventual, a celor din familia mea. Mi-e dor să simt lângă mine oameni de orice vârstă și unitatea care există între noi în momentele de rugăciune. Mi-e dor să le povestesc copiilor la școala duminicală despre un lucru sau altul și să mă pun în mintea lor și să mă distrez la maxim văzându-i pe ei cum se distrează. Mi-e dor să văd bucuria pe chipul unui bătrân când îi calci pragul și să aud de la el sau ea lucruri înțelepte, comori adunate de-o viață. Mi-e dor să merg în lumea largă, departe sau aproape, și să cunosc oameni noi sau să întâlnesc vechi cunoștințe. Mi-e dor de oameni. Și iubesc carantina pentru că mă face să-i iubesc și mai mult și să-i apreciez pe cei care sunt în viața mea, chiar dacă acum îs departe și cine știe când o să ne mai vedem fețele.

Și, nu în ultimul rând, iubesc carantina asta pentru modul în care a determinat generațiile mai în vârstă să înțeleagă și să aprecieze tehnologia. Și pentru că i-a învățat și cum s-o folosească.

Comentarii

  1. Dacă acel "iubesc" e ironic, ar merge pus între ghilimele. Dacă e pe bune, atunci e un pic în contradictoriu cu textul din corpul articolului.
    De ce zic asta?
    Dacă la început zici că încerci să vezi partea pozitivă a lucrurilor, în a doua parte (partea care rămâne mai mult, în mintea cititorului), conține o grămadă de limitări care îți provoacă starea "mi-e dor...".
    Și aici expun doar două probleme:
    1. Să presupunem că ești într-o relație cu o fată, care urmează să îți fie nevastă, ori este deja. N-ai cum să afirmi că iubești o situație prin care tu ești dezlipit și/sau despărțit de ea, pentru că prin respectiva situație ai ajuns să îți dai seama că ți-e dor de ea. Maxim ar putea să îți placă.
    De ce maxim? Pentru că a iubi altceva în afară de Dumnezeu și oameni, este o extremă, pe care Biblia o numește idolatrie. (Bineînțeles că poți transforma în idol și un om, dar asta e altă discuție)
    2. O altă chestiune contradictorie este că: dacă tot iubești carantina, de ce ți-e dor să te întâlnești cu alții? N-ai cum să iubești oamenii și carantina în același timp...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cuvântul „iubesc” nu este folosit cu sens ironic, ci în adevăratul sens al cuvântului, deși poate nu la intensitatea sa maximă. Există mai multe tipuri de iubire. Iar această iubire despre care vorbesc este una care doare. Și prin faptul că m-a rănit, m-a învățat anumite lucruri, cum ar fi să îmi prețuiesc mai mult familia și prietenii și tot ce îmi este oferit. O iubesc tocmai datorită tuturor lucrurilor pe care le-am învățat și pe care poate nu aș fi reușit în alt mod să le înțeleg. Și nu consider că este o extremă, nici nu sunt de acord cu ceea ce ai scris, nu în totalitate, pentru că, atâta timp cât iubirea pentru acel lucru nu înăbușă sau nu întrece iubirea pentru Creator, nu se poate numi idolatrie. În orice caz, nu prea zăresc conexiunea dintre subiectul tratat de mine și noțiunea de iubire dusă până la idolatrie.

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

S-ar putea să îți placă și:

Lansare „Jurnal”, volum 2 - Ion Rațiu