Michelangelo, cai și o brichetă

Recenzie de carte

„Podul de lut” - Markus Zusak

Titlu: Podul de lut
Autor: Markus Zusak 
Apariție: 1 mai 2019 (8 octombrie 2018, în original)
Nr. pagini: 560
Tip copertă: cartonată cu supracopertă
Editura: Rao 
Traducere: Adriana Bădescu 

Descriere:

Un roman de amploare epică despre pierdere, suferință și împăcare.

O poveste impresionantă despre cinci frați adolescenți care se cresc

unul pe celălalt după propriile reguli, după ce și-au pierdut mama, iar tatăl i-a părăsit, într-o casă cuprinsă de haos din suburbiile orașului Sydney, printre animale de companie neobișnuite și năbădăioase. Pe măsură ce se ceartă și se împacă, iubesc, se maturizează și învață să trăiască în lumea adulților, frații Dunbar descoperă secretul tulburător al dispariției tatălui lor. Iar când acesta își face apariția și le cere ajutorul pentru a construi un pod peste un râu, ca o mână întinsă, Clay, unul dintre frați, acceptă, hotărând de fapt să construiască o punte între copii și tatăl lor, între trecut și viitor - o punte peste greșeli știute și neștiute, pentru iertare și pentru împăcare. Un roman marcat de durere și de optimism în egală măsură, profund uman, care atinge unele dintre cele mai sensibile corzi ale sufletului.

Părerea mea:

Cuvinte despre cuvinte. Schițe nereușite, care copiază marele capodopere. Pe scurt, eu scriind despre orice titlu semnat de Markus Zusak. 

L-am „cunoscut” pe Markus Zusak în urmă cu aproximativ 6 ani, citind Hoțul de cărți și, încă de pe atunci, am înțeles că este ceva diferit la omul ăsta. La modul în care, cu atâta atenție și măiestrie, așază cuvinte pe hârtie și dă naștere unor cărți care nu pot fi comparate cu ale nimănui altcineva. Nu știu cine i-a slujit ca inspirație, ce autori i-au plăcut când era mic copil sau prin ce a trecut în viață sau cât din romanele sale este inspirat din realitate, dar știu sigur că are în mânecă o originalitate care întrece orice am citit eu vreodată și care mă uimește de fiecare dată când deschid o carte de-a lui. 

Iar Podul de lui... ah, Podul de lut. A așteptat cartea asta la mine pe raft aproape un an până să o iau de acolo, să o încep, să o termin și perspectiva mea asupra vieții să fie alta. Dar sunt sigur că ăsta a fost momentul perfect pentru mine să o citesc. Și nu, nu e o carte, cum să spun, extrem de profundă. Nu are nu știu câte pagini întregi de dialoguri cu tâlc sau personaje care reflectă la însemnătatea vieții și ajung la niște concluzii mai mult decât copleșitoare. Nu. Nici nu scrie într-un fel poetic, cursiv, cu fraze ample și pe care trebuie să le recitești ca să le înțelegi. 

Mai degrabă, aș asemăna stilul lui Zusak cu mișcările unui jongler. Imaginați-vă mingile zburând prin aer, la înălțimi copleșitoare, fiecare într-o culoare diferită, descriind o mișcare aproape circulară, cu mingile trecând prin mâinile jonglerului cu o viteză uluitoare, greu de urmărit cu privirea. Acum, imaginați-vă toată scena asta în slow motion. Cam așa scrie omul ăsta. Scriitura lui te învârte pe toate părțile, sare de la un plan narativ la altul, povestește viața unui personaj din perspectiva altuia, se întâmplă lucruri atât de rapid, dar niciodată în punctele culminante. Atunci, atunci se joacă cu inima ta ca jonglerul cu mingile și îți dă timp să analizezi tot ce se întâmplă, îți dă timp să simți bucuria și durerea atât de adânc încât îți lasă o pecete vizibilă pe suflet. Și da, simți nevoia să recitești pasaje, dar nu pentru că au fost atât de filosofice încât nu le-ai priceput sensul, ci pentru că simți că este, întotdeauna, ceva mai mult în spatele cuvintelor decât sensul lor de suprafață. Pentru că anumite fraze, întâmplări sau cuvinte te marchează atât de tare încât, pe moment, nu le mai vezi pe hârtie în fața ta, ci ești departe, undeva într-o curte din Australia sau pe o pistă de alergat sau în albia unui râu secat sau pe veranda unei case și simți că trăiești într-o altă lume. Ești doar tu acolo, personajele și sentimentele lor. Și plângi cu ele, nu o lacrimă, două, ci plângi și trebuie să te ștergi la ochi ca să poți vedea ce se întâmplă în continuare. Sau zâmbești cu gura până la urechi și îți vine să sari în sus de bucurie, dar apoi realizezi că împrejur nu-i decât camera ta. Și recitești pasajul cu pricina, pentru că ți-ai amintit că nu trăiești tu cu adevărat sentimentele alea, ci le furi de la niște oameni de hârtie. 

E ca o gură de aer proaspăt. Te face să iubești cu atâta ardoare personajele sau chiar ceea ce personajele în sine iubesc, încât nu îți dai seama că, în afara cărții, nici măcar nu te-ai uita la acel lucru. Spre exemplu, cursele de cai. Chiar acum, când romanul e gata, nu văd niciun interes pentru ele. În timpul lecturii, însă, mă vedeam strigând în tribune, mângâind caii după cursă și privind de la depărtare cum o persoană anume câștigă o cursă anume. Asta face scriitorul ăsta, te ajută să fii acolo, una cu personajele și totuși pe dinafară. Să te regăsești în ele sau, cel puțin, în anumite părți ale lor, să îi înțelegi, mai mult sau mai puțin, pe ei și acțiunile lor, și totuși să ai sentimentul că te apropii prea mult și le invadezi intimitatea dacă, din întâmplare, ai încercat să afli prea multe. Fie că e vorba despre un anume episod din trecutul lor sau un sentiment sau o acțiune de-a lor pe care n-o înțelegi. Mai devreme sau mai târziu, răspunsurile vor veni, dar trebuie să știi să ai răbdare. 

Cuvinte despre cuvinte, cu adevărat. O încercare umilă de a transpune în scris o gamă atât de variată de sentimente. Și un îndemn, pentru tot omul la care ajunge această bucată de text: descoperiți, învățați, citiți! Puteți începe (sau continua) cu Podul de lut. E o carte bună. Mult prea bună.

Notă:

De același autor: