Marea Baltică, Armata Roșie și un vapor

Recenzie de carte

„O mare de lacrimi” - Ruta Sepetys

Titlu: O mare de lacrimi

Autor: Ruta Sepetys
An apariție: februarie 2017 (2 februarie 2016, în original)

Nr. pagini: 568
Editura: Epica Publishing House
Tip copertă: broșată cu clape
Traducere: Gabriela Stoica

Descriere:

Ne aflăm la finalul celui de al Doilea Război Mondial, în Prusia Răsăriteană, unde mii de refugiați caută cu disperare o cale de scăpare din calea morții. Printre aceștia se află și Joana, Emilia și Florian, ale căror vieți se intersectează pe drumul către nava care le promitea salvarea, Wilhelm Gustloff. Fiecare are secrete „incomode”, ca toți cei care trăiesc vremuri de război, de fugă și de lipsuri. Uniți prin forța împrejurărilor, poveștilor lor converg, iar paleta narativă se îmbogățește în consecință, deopotrivă cu emoțiile cititorilor care află despre minciuni și revelații, despre trădare și generozitate, despre violență și autoamăgire. Cu fiecare minut care-i apropie de țărmul izbăvitor, își înving neîncrederea și își consolidează speranța. Dar, tocmai când credeau că au reușit, intervine inevitabilul hâd al sorții. Naționalitatea, cultura, educația, statutul social nu mai contează atunci când zece mii de suflete – adulți și copii – se văd nevoite să lupte pentru supraviețuire. Așa cum a făcut-o și în romanul Printre tonuri cenușii, Ruta Sepetys reconstituie ficțional un fapt istoric șocant, adesea trecut sub tăcere, o tragedie a unor victime dintr-un război sinistru, în memoria cărora scrie, cu sensibilitate și reverență, un omagiu literar, dovedind că, până la urmă, omenia și iubirea pot triumfa chiar și în cele mai întunecate și cumplite momente ale istoriei.

Părerea mea:

Cât mi-a luat să mă adun și să reușesc să scriu recenzia asta așa cum trebuie. Și încă nu sunt pe deplin sigur că o să iasă ce am vrut eu. Dar am citit cartea acum prea mult timp și trebuie să spun și altora cât de extraordinară este, pentru că am iubit fiecare părticică din cartea asta!

„Natura, asta era încă ceva ce războiul nu îmi putea lua. Naziștii nu puteau opri vântul și zăpada. Rușii nu îmi puteau lua soarele sau stelele.”

Mai întâi de toate, vreau să vă dau un sfat: dacă nu ați citit mai întâi Printre tonuri cenușii (a cărei recenzie o găsiți aici), mergeți și citiți-o! Pentru că veți înțelege mai bine multe aspecte din cartea astea, anumite trăiri ale anumitor personaje și așa mai departe. O să vedeți despre ce e vorba când veți citi cartea. Mai pe scurt, se leagă în moduri în care nu v-ați fi așteptat vreodată.

Știu că o să tot compar cartea asta cu Printre tonuri cenușii, îmi cer scuze, dar nu pot să nu fac asta. Astfel, țin să vă spun că se vede o evoluție enormă în stilul de scriere al autoarei. Mi-a plăcut mai mult romanul poate chiar datorită acestui stilului parcă mai poetic, mai profund. De asemenea, romanul este scris din perspectiva a 4 personaje, nu doar unul, și chestia asta are și avantaje și dezavantaje. Logic, mi-a plăcut să văd aceeași situație prin prisma mai multor oameni și chestia asta creează cititorului impresia de atotștiutor, deși nu e deloc așa. Totuși, este un personaj care m-a scos din sărite; bine, și-a și spălat el cumva păcatele, dar tot enervant a rămas.

Povestea în sine creează o atmosferă plină de diversitate, prin multitudinea de oameni de diferite națiuni ale căror drumuri se întâlnesc pe Wilhelm Gustloff, nava cu un destin tragic (stați calmi, aflați asta de pe spatele cărții sau din cărțile de istorie). Însă, contrar așteptărilor mele, acțiunea nu începe pe această navă „miracol”, ci mult mai înainte de asta și, deși capitolele care au ca loc de desfășurare sunt punctul culminant, cele de dinainte sunt adevărata provocare, să le zic așa, fiindcă veți avea parte de niște fiori reci pe șina spinării citindu-le. 

„Da, viața poate fi singuratică pentru cei cu adevărat excepționali, draga mea. Așa că mi-am construit propriul meu cuib și l-am împodobit cu gânduri despre tine.”

Ceea ce iubesc la scrierile Rutei Sepetys e că pune în lumină, alb pe negru și expediată în lumea largă, o parte a istoriei de care nu mulți dintre noi suntem conștienți. Chiar eu, care pot spune că am citit și vizionat destule despre al Doilea Război Mondial la viața mea scurtă, m-am documentat mult numai în privința Holocaustului și a evreilor, pentru că pe asta se pune cel mai mult accentul. Dar al Doilea Război Mondial nu e numai despre Hitler și evrei, nu, nu! Ci și din o mulțime de alte aspecte și povești care poate au fost luate în mormânt și niciodată împărtășite lumii. Și Ruta tocmai asta face: le scoate la iveală prin romanele ei și pe bună dreptate primește atâtea aprecieri pentru ele.

O mare de lacrimi va reuși să răscolească în oricine tot felul de sentimente, de la bune la rele, fără excepție. Veți avea ocazia sau șansa, nici nu știu cum să o numesc, de a descoperi în ce condiții trăiau oamenii în acea perioadă, la un moment nici nu mai eram sigur dacă eram în 1945 sau în Evul Mediu. Veți găsi stări de amăgire la personaje, de speranță, de dor, de durere, de bucurie în lucrurile cele mai mici și mai simple, veți învăța să prețuiți oameni mai mult, veți învăța să prețuiți viața, obiecte și servicii pe care le considerați de-a gata, când de fapt nu sunt așa. 

„Cavalerul prusac mergea înaintea mea. Avea secretele lui. 

Iar eu le aveam pe ale mele, desigur. 

Mă dureau picioarele, obosite de atâta mers. Îmi era dor de școală. Îmi plăcea banca mea, îmi plăceau profesorii, îmi plăcea mirosul creioanelor proaspăt ascuțite așteptând răbdătoare în cutia lor.”

Dacă mă întreabă cineva cine este autoarea mea preferată, n-am să ezit să o numesc pe  Ruta Sepetys. Apoi și altele. Pentru mine personal omul ăsta e un model și a trezit în mine idei de care nu m-aș fi crezut în stare sau la care nu m-aș fi gândit în veci. Vreau neapărat să citesc și Out of the easy, deși parcă aș aștepta să apară în română, să le am pe toate în același format (Epica!!! Vă rog!) și sunt atât de entuziasmat și de nerăbdător pentru următoarele cărți alea autoarei, dintre care una este despre o anumită perioadă din Spania, nu mai știu exact, iar cealaltă va fi despre România comunistă. Yep, yep!! Oh, și o să fac tot posibilul ca data viitoare când Ruta e în țară, să merg să mă întâlnesc cu ea, până acum nu s-a putut.

„Niciodată nu putem fi suficient de prudenți, Hannelore. Doar pentru că cineva bate la ușă nu înseamnă neapărat că trebuie să și deschizi. Uneori, dulcea mea fată, sunt lupi la ușă. Și dacă nu suntem atenți, s-ar putea să ne înfulece cu totul.”

M-am luat cu altele, dar revin: citiți tot ce scria femeia asta, veți rămânea uimiți de câte mai poate scoate, e umitoare! Iar O mare cu lacrimi este cu siguranță una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată!

Notă:

De aceeași autoare: