Lucruri dureroase, curajoase și frumoase

Recenzie de carte

„Regele Șerpilor” - Jeff Zentner

E prima oară când fac lucrul ăsta și sunt tare curios de rezultat. Cu alte cuvinte, mă apuc de scris recenzia înainte de a termina cartea, în parte pentru că mi-e frică de final. Să vedem cum stă treaba.

Titlu: Regele șerpilor

Autor: Jeff Zentner

Apariție: mai 2017 (8 martie 2016, în original)

Nr. pagini: 352

Tip copertă: cartonată

Editura: Youngart 

Traducere: Laura Ciobanu 

Descriere:

Într-unul din orașele acelea mici și aparent lipsite de viitor din sudul Americii, trei prieteni cu istorii și personalități foarte diferite încearcă să supraviețuiască ultimului an de liceu. Lydia, Travis și Dill au fiecare lupta proprie de dus, încercând să navigheze prin apele tulburi ale primei maturități, ca să scape fie de orașul natal, fie de trecut, fie de părinți indiferenți sau abuzivi. Se iubesc mai mult decât știu și atunci când unul dintre ei pățește ceva, ceilalți doi nu numai că găsesc curajul de a nu renunța în fața deziluziei, dar se ajută unul pe altul să redescopere importanța speranței și a încrederii în viitor.

„O poveste emoționantă despre dragoste, loialitate, credință și despre cum poți străbate întunericul pentru a întâlni alți oameni.”

Publisher’sWeekly

„O poveste bogată… Eternele suișuri și coborâșuri ale prieteniei sunt jucate aici de trei personaje convingătoare.”

The Guardian

Părerea mea:

Voiam de ceva timp să citesc cartea asta, chiar dinainte să se traducă și la noi, dar nu am vrut-o atât de mult încât să mi-o cumpăr. Până am găsit-o la bibliotecă la liceu și am zis De ce nu, hai să vedem ce-i cu ea. Am început-o și, sincer, am crezut că o să îmi ia vreo două săptămâni să o termin. Pentru că suna dubios rău de tot, cu toată povestea tatălui lui Dill, unul dintre cei trei protagoniști. Am intrat pe Goodreads să citesc niște recenzii să văd ce zic și alții și mi-a sărit în ochi recenzia de la Rick Riordan (alas unul dintre autorii mei preferați), care spunea ceva de genul: „Heartbreaking, uplifting, genuine and beautiful — those are the first words that come to mind about The Serpent King.” și eram Cuuum?!

Dar am trecut peste asta, am intrat în acțiune pe bune și m-a prins și am citit în două zile, cam, toată cartea. Bine, în momentul acesta nu am idee de final, deși sunt aproape tare de el, dar tot. Îl citesc când termin de scris încă vreo două paragrafe și revin.

„Când mă uit la trenuri, simt că întreaga lume este în mișcare. Că fiecare tren are zeci de vagoane și fiecare vagon are sute de piese și toate piesele și vagoanele alea merg împreună zi după zi. Și mai sunt și celelalte mișcări. Oamenii se nasc și mor. Anotimpurile trec. Râurile curg spre mare. Pământul se învârte în jurul soarelui și luna se învârte în jurul Pământului. Totul zumzăie și se năpustește către ceva. Și eu iau parte la asta pentru scurt timp, la fel cum pot să privesc un tren un minut sau două înainte să dispară.”

Mi-a plăcut enorm modul în care se axează pe trăirile personajelor și m-am bucurat, pentru prima dată în mult timp, de o carte scrisă din perspective diferite, valorificate la maximum. E o carte plină de speranță. La asta mă gândesc eu prima oară. Apoi o carte tristă, profundă și covârșitoare, dureroasă chiar. Da, am plâns de vreo două ori și majoritatea cititorilor cred că au făcut asta la anumite pasaje. N-ai cum altfel, să fii prea de piatră să nu plângi. Dar am și râs, întotdeauna se găsesc subiecte de glumit chiar și pentru cei mai „inadaptați” și bătuți de soartă oameni. Am zâmbit și am luat parte la crearea a ceea ce aș putea numi cuplul (relativ vorbind) meu preferat din cărțile pentru adolescenți/tineri. Dacă mă întrebați din ce punct de vedere ar trebui privită și scrisă dragostea, sau o poveste de dragoste, în romanele de YA, v-aș spune să citiți Regele Șerpilor.

„Ea e aceea. Ea e totul. E standardul după care o să măsor frumusețea pentru tot restul vieții mele. O să compar fiecare atingere cu răsuflarea ei pe pielea mea. Fiecare voce cu vocea ei. Fiecare minte cu mintea ei. Ea e pentru mine măsura perfecțiunii. Numele săpat în ființa mea. Dacă aș putea, aș sta întins cu ea sub lumina stelelor ăstora până mi-ar plesni inima. 

Își întinse grijuliu mâna liberă și îi mângâie părul. Își trecu mâna cu blândețe de-a lungul lui. Și din nou.

Din nou. 

Din nou. 

Dacă ar fi putut sta suficient de nemișcat, întreaga lume s-ar fi oprit în loc. Pământul pe orbita lui. Dansul valurilor. Marșul râurilor către mare. Sângele prin vine. Și totul ar fi devenit nimic altceva decât prezența ei perfectă și trecătoare. 

Ține de momentul ăsta. Păstrează-l. Până când urmărtorul tren va fluiera în întuneric, spulberând liniștea.”

Vreau să mă opresc un pic și asupra localizării acțiunii, sudul Americii. Și nu am putut, de-a lungul romanului, să nu asociez 70% din ce înseamnă sudul Statelor cu, ei bine, Moldova. Deși, și spun asta fără să fi fost prin Tennessee, sper că nu ofensez pe nimeni, Moldova stă mult mai bine din anumite puncte de vedere. Și, pe lângă asocierea de mai sus, asocierea dintre locul și trăirile personajelor cu aspecte din viața mea, ceea ce m-a ajutat să mă identific enorm de bine cu personajele. Deci, trăitul într-un oraș mic? Bifat. Aproape nimic de făcut în acel oraș mic? Bifat. Doi buni prieteni? Bifat (Deși liceele din America nu au nici o treabă cu ce e la noi). Și dacă încep să vorbesc despre personaje, la fel. Până la finalul cărții, am ajuns să realizez că Onisim = Dill + Travis + Lydia. M-am regăsit în fiecare dintre ei, nu în totalitate, dar un pic la unul, altceva la altul, încă un pic la celălalt. Și mi-a plăcut mult cum au fost construite și relațiile dintre ei. 

Aici nu pot să nu observ modul în care dialogurile, în special când personajele au o dispută, sună puțin forțat. Și nu știu cât la sută se datorează autorului sau traducerii, deși tind spre traducere, au mai fost locuri în care a scârțâit un pic. De aici mă îndrept spre stilul autorului care nu e wow, nu vă așteptați la cine știe ce chestie complexă. E destul de simplu, undeva spre mediu, dar, cum am mai spus, mi-a plăcut că s-a oprit și a analizat conflictele interioare ale fiecărui personaj, relațiile dintre ei. Jeff reușește să evidențieze atât de bine trăirile acestor adolescenți și acuitatea cu care descrie anumite sentimente îți ridică părul de pe tine.

„Pentru că e bine să faci chestiile de care te temi. Devine tot mai ușor de fiecare dată.”

Avem aici un roman despre speranță, am s-o spun din nou. Deși poate părea sumbru și trist, cenușiu, depresiv chiar, e mai mult de atât. Și dacă reușești să îl privești din unghiul potrivit, ai să descoperi detalii uimitoare și lecții de viață importante. E un roman despre pierdere, regăsire, curaj, moarte și viață, prietenie și iubire, toate cumulate în prietenia dintre trei adolescenți aflați în ultimul lor an de liceu. Și în relațiile celor trei cu familiile lor, mi-a plăcut că s-a pus accentul și pe asta, chiar dacă sunt fiecare așa cum sunt. Zentner pune în lumină diferența enormă de la om la om, modul de gândire, personalitatea, familia și cât de mult influențează ea cursul vieții unui om și atinge atâtea subiecte sensibile, de care mulți se feresc. Toate chestiile astea îl fac un roman extrem de important, obligatoriu chiar pentru tinerii cititori și nu numai.

„Rămaseră un timp lungiți pe spate privind întinderea înstelată a cerului printre liniile căii ferate și ascultând râul întunecat de dedesubt. „Asta e”, își zise Dill. „E posibilitatea ca viața ta să nu fie niciodată mai bună de atât. Acest moment. Acum.” 

- Am citit undeva că multe dintre stelele pe care le vedem nu mai există de fapt. Au murit deja și luminii lor i-au trebuit milioane de ani să ajungă la Pământ, zise Dill.

- Asta n-ar fi o moarte rea, zise Lydia. Răspândind lumină milioane de ani după ce te-ai dus.” 

Iar finalul a fost fix așa cum trebuia să fie. M-am învățat să aceept aproape orice final de roman sau serie, pentru că sunt de părere că autorul poate să facă absolut tot ce-l taie capul cu personajele sale, iar modul în care se încheie povestea acelor personaje este poate cel mai special moment dintr-o carte, moment pe care scriitorii îl șlefuiesc de fiecare dată cu precizie și rar găsesc un final care să nu îmi placă. Sau pe care să nu îl respect, dacă e să fiu sincer. Iar Regele șerpilor se termină OK. Fix termenul acesta îl am în cap. Nu rău, nu bine, undeva la mijloc. E un final deschis, plin de speranță și de încredere în viitor și mi-a plăcut destul de mult, deși am avut mari emoții cu privire la el.

Vă îndemn să citiți romanul, e mult prea frumos și sincer ca să nu fie citit. Chiar merită, indiferent de starea în care sunteți acum, o să aveți timp să treceți prin toate stările citind, are de toate.

 „Și dacă tot te-ai hotărât să trăiești, atunci mai bine ai tot face lucruri dureroase, curajoase și frumoase.”

Notă:

De același autor: